Petru Maior

Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureş – d. 14 februarie1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog şi scriitor român, protopopgreco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene. Este fiu al protopopului greco-catolic .

Gheorghe Maior, originar din Diciosânmartin (azi Târnăveni). Şi-a efectuat studiile primare la Căpuşu de Câmpie, unde se stabilise tatăl său, devenit protopop de Iclod (Mureş). După studiile gimnaziale în Târgu-Mureş(1769- 1772) şi Blaj(1771- 1774), studiază filosofia şi teologia la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma(1774- 1779); studii de drept la Universitatea din Viena(1779- 1780).

Devine profesor de Logică, Metafizică şi Dreptul firii la Gimnaziul din Blaj(între 1780- 1785), preot în Reghin-sat şi protopop al Gurghiului(între 1785- 1809), „crăiesc revizor” (revizor crăiesc, aşa după cum am spune azi) şi corector al cărţilor româneşti care se tipăreau la Buda(1809- 1821).

A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alături de alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene – la redactarea celebrei declaraţii de emancipare a românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum. În lucrarea Procanon a exprimat unele poziţii anticuriale, pe fondul conflictului său cu episcopul Ioan Bob. Aceste poziţii au fost prezentate în mod diacronic în timpul perioadei comuniste ca fiind îndreptate împotriva dogmei primatului papal, deşi această dogmă a fost adoptată de-abia în anul 1870.

A publicat o serie de lucrări teologice, istorice, filologice, predici şi a tradus şi prelucrat lucrări cu caracter economic. În lucrările sale istorice, a combătut istoricii străini Fr. Sulzer, J. C. Eder, J. Ch. Engel şi B. Kopitar, care contestau romanitatea şi continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii.  A scris şi tradus foarte mult.

a) Lucrări teologice:

  • Procanon ce cuprinde în sine cele ce sânt de lipsă spre înţelesul cel deplin şi desăvârşit al canoanelor şi a toată tocmeala bisericeţască spre folosul mai de seamă a românilor, (1783, rămas în manuscript, a fost prima dată publicat de Constantin Erbiceanu la Bucureşti, în 1894, apoi de Preot Profesor Grigorie Marcu, la Sibiu, în 1948, (XXIV + 154 p.);
  • Protopapadichia, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, Cluj-Napoca, 1997.
  • Protopapadichia, adecă puterea, drepturile sau privileghioanele protopopilor celor româneşti din Ardeal(1795, rămasă în manuscris, publicată fragmentar de preotul Grigorie Silaşi în foaia “Sionul Românesc”, Viena, (1865 – 1866);
  • Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, Buda, 1809, 5 f + 304 p. (cu 40 predici şi 11 “iertăciuni”; reeditată de Elie Dăianu, Cluj, 1906);
  • Didahii, adecă învăţături pentru creşterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morţi, Buda, 1809, 3 f + 139 p. (cu 15 cuvântări);
  • Prediche sau învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului, 3 volume, Buda, 1810 – 1811, 237 + 296 + 92 p. (cu 63 predici, reeditată de Elie Dăianu, în 2 volume, Cluj, 1906);
  • Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre, Buda, 1813, 4 f + 392 p.
  • Petru Maior, Istoria bisericii românilor,ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, I, Bucureşti, 1995.

b) Lucrări istorico-filologice:

  • Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812, 348 p. În acelaşi volum se găsesc şi lucrările: Disertaţie pentru începutul limbei româneşti şi Disertaţie pentru literatura cea vechie a românilor. Ediţia a II-a îngrijită de Iordachi Mălinescu şi Damaschin Bojâncă, Buda, 1834; ediţia a III-a, Budapesta-Gherla, 1883. Ediţie critică şi studiu asupra limbii de Florea Fugariu, 2 vol., Bucureşti, 1970, 279 + 293 p.;
  • Răspunsul la cârtirea carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul Istoriei celei pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1814 (republicată de G. Bogdan-Duică, Cluj, 1923);
  • Animadversiones in Recesionem Historiae De origine Valachorum în Dacia, Pesta, 1815;
  • Ortographia româna şi latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, Buda, 1819, cu anexa: Dialog pentru începutul limbii române întră nepot şi unchiu, Buda, 1819 (ultimele două reeditate înLesicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc…, cunoscut şi sub numele de Lexiconul de la Buda, 1825, p. 1 – 102, la redactarea şi revizuirea căreia a lucrat şi Petru Maior).
  • Petru Maior, Scrieri, ediţie îngrijită de Florea Fugariu, prefaţă de Maria Protase, Bucureşti, 1976 (cuprinde:ProcanonulPropovedaniiDidahiiIstoria pentru începutul românilor în DachiaIstoria Bisericii românilor,DisputaţiiOrtografia românăDialog);
  • Petru Maior, Scrisori şi documente inedite, ediţie îngrijită de Nicolae Albu, Bucureşti, 1968, XXII + 169 p.
  • Petru Maior, Scripta minora: ars literaria, animadversiones, epistolarium, ultimae, ediţie îngrijită de Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995.

c) Traduceri şi prelucrări

  • Învăţătură pentru prăsirea pomilor, scrisă de Haint Francisc …, Buda, 1812, 171 pagini;
  • Învăţătură de a face sirup şi zahăr din mustul tuleilor de cucuruz, după ce s-au cules cucuruzul de pre ei, întocmită de Ioan Nep. Neuhold, Buda, 1812, 24 p.;
  • Disertaţie a lui Ioan Burger – M. D. despre zahăr, carele din must de tulei de cucuruz şi de jugastru se face, Buda, 1813, 28 pagini;
  • Învăţătură despre agonisirea viţei de vie şi despre măiestria de a face vin, vinars şi oţet, întocmită de autorii Saptal, Rozier, Parmentier şi Dussieux şi întru acest chip scurtată de abatul Ludovic Mitterpaher, Buda, 1813, 109 pagini;
  • Învăţătură pentru ferirea şi doftoriia boalelor celor ce se încing prin ţeară şi a celor ce se leagă şi a unor boale sporadice, adică pe ici pe colo îmblătoare ale vitelor celor cu coarne precum şi a cailor, a oilor şi a porcilor, Buda, 1816, 130 pagini;
  • Întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise (Odissevs) întocmite de Fenelon, arhiepiscopul Cambrei, acum întâi de pre limba italienească pre limba românească prefăcută, Buda, 1818, 287 pagini.

PETRU MAIOR şi afirmarea conştiinţei naţionale:

Conturarea personalităţii lui P.Maior izvorăşte, în adevărata sa dimensiune, din coroborarea datelor biografice personale cu acelea ale vieţii societăţii transilvănene, ca şi ale spiritualităţii la nivel european.

Cu neobosită râvnă şi mare patos patriotic P.Maior şi-a concentrat focul creaţiilor sale spre lămurirea problemei cheie a originii poporului român, cu acute implicaţii în contemporaneitatea sa, atât prin polemica dezlănţuită în jurul acestui adevăr istoric fundamental, cât şi prin folosirea concluziilor care se desprindeau din această confruntare în planul vieţii politice naţiunii române, în epoca de reflux revoluţionar de după respingerea Supplexului.

Astfel, nu întâmplător, P. Maior s-a orientat spre problema originii comune, a latinităţii şi permanenţei poporului nostru, în condiţiile când discuţiile în istoriografia central-europeană pe această temă erau destul de aprinse şi răuvoitoare, când o parte din tezele acestei istoriografii ţinteau premeditat soarta polittică a românilor, lupta lor spre emancipare naţională.     Personalitatea cărturarului P. Maior se impune prin afirmarea ideii şi luptei pentru unitate a tuturor românilor, prin acţiunea sa practică în viaţa politică, socială şi spirituală a epocii şi nu mai puţin însemnat, prin influenţa covârşitoare pe care a exercitat-o  asupra formării crezurilor patriotice ale generaţiei revoluţionare de la 1848, încălzită şi călăuzită de idealurile sale scumpe care ţinteau făurirea statului liber şi unitar al Daco- României.

Demonstrând cu vervă şi cu talent de polemist rar întâlnit marile resorturi şi fundamente pe care s-a închegat şi ridicat poporul său, Petru Maior lămureşte nu numai dezvoltarea unitară neintreruptă a românilor, perenitatea existenţei şi civilizaţiei lor pe pământul României, ci deschide larg perspectivele luptei pentru înfăptuirea unităţii lor prin folosirea argumentelor istoriei, a adevărurilor acestei ştiinţe, ca adevărate arme în lupta politico-naţională a epocii luminilor.

Lupta avea în concepţia lui P. Maior ca puncte de referinţă afirmarea drepturilor românilor  în Transilvania în deplin consens cu vechimea, numărul şi aportul acestora la creaţia materială şi spirituală a societăţii şi deopotrivă,împlinirea aspiraţiei tuturor ramurilor poporului român, fie el din Ardeal, Muntenia şi Moldova de a-şi făuri o viaţă naţională şi statală unitară, independentă şi suverană.

Petru Maior urmărea aceste nobile scopuri realizându-şi pas cu pas memorabila sa operă, astfel că, urmaşii, înţelegându-i mesajul patriotic, l-au folosit ca mentor şi călăuză al propriilor lor acţiuni şi opere, fie acestea politice sau culturale.

Oglindind această vie şi incontestabilă realitate în cuvinte cu adevărat mişcătoare şi expresive, Mihail Kogălniceanu- alt mare gânditor şi activist politic al perioadei moderne- afirma pe bună dreptate că:”Petru Maior de fericită aducere aminte prin cartea sa Despre  începuturile românilor…ca un Moise, a deşteptat duhul naţional;…şi lui îi suntem datori cu o mare parte a impulsului patriotic ce de atuncea s-a pornit în tustrele provincii a vechii Dacii”. Continuînd aceste gânduri pline de recunoştiinţă şi de nemărginit entuziasm faţă de opera marelui înaintaş iluminist, motiva necesitatea acesteia printr-un adevărat omagiu adus cărturarului Petru Maior şi operei sale:” De la ieşirea acestei Istorii, Românul, carele mai nainte zăcea aruncat în adânculîntunericului, a învăţat a-şi cunoaşte tulpina şi fiinţa sa; s-a deşteptat într-însul iubirea de naţie şi de patrie; s-a dezvăluit dragostea către compatrioţi şi cătră stăpânire; cu un cuvânt această Istorie este, care a dat laudă şi mărire şi a urzit epoca naţiei româneşti”.

Aceste nestrămutate adevăruri au contribuit decisiv la intrarea creaţiei cărturarului iluminist Petru Maior încă din timpul vieţii sale în centrul atenţiei întregii culturi româneşti de o parte şi de alta a Carpaţilor.

Comments are closed.